Nuca fermecata

Într-un luminiș, înainte de apusul soarelui, piticul Luca studia o carte mare, veche. Cerceta atent cu o lupă înscrisurile de pe foile îngălbenite și șterse de trecerea timpului.
”Asa deci”, își spuse el, ”nuca felmecată fussessesse asunsă într-o lădiță de sticlă, pusă într-un cufăr de lem de abanos, care a fost îngropat într-o pesteră dincolo de Apa cea Male.” Uitasem să vă spun că piticul nostru era puțin peltic, însă acest lucru nu îi știrbea deloc din istețime.
Fiindcă piticul Luca era extrem de studios și cercetase toate scrierile despre nuca fermecată, scrieri lăsate în grija sa din moși-strămoși, după atâtea generații, îi revenise tocmai lui sarcina să meargă în căutarea ei. Se spunea că nucul care creștea din acea nucă plânge, iar cine adună lacrimile într-un vas de cleștar va păstra pacea și voia bună pe tot tărâmul locuit de el. Piticul nostru era hotărât să găsească nuca și să aștepte ani de zile dacă ar fi fost nevoie, ca să crească copacul care dădea lacrimile aducătoare de pace și de voie bună.
Sosise ziua în care, după multe cercetări, Luca era gata să pornească pe tărâmuri necunoscute. Își potrivi scufia, își luă bocceaua în care își puse cu grijă fluierul, un sul vechi legat în piele și încălecă pe murgul Roșcovan.
Hei, hei căluțule,
Du-l pe Luca mai degrabă
Să găsească nuca-ntreagă
Un lăstar să dea afară,
Un copac să se ntărească.
Lacrimi nucul să ne picure
Adunate-n fagure
Hei, hei murgule…
Așa cânta piticul Luca când soarele era deja de două sulițe pe cer. Roșcovan era bucuros că își putea duce micul stăpân în călătoria vieții lor. Când obosi, se opriră, iar Luca începu să cânte din fluier. Muzica îi întărea și le dădea o stare de bine și de voioșie. În timp ce se inviorau cu apă de izvor, Luca scose din desagă un sul de piele pe care își făcu el niste înscrisuri. În scrierile străvechi se spunea că peștera în care era ascunsă nuca era păzită de mămăruțe și fluturi, așa că oricine se apropia și era pe punctul de a descoperi cufărul, era fascinat de frumusețea fluturilor și a mămăruțelor. Mulți au încercat să le prindă, așa că se îndepărtau de peșteră și se rătăceau.
Luca avea un plan, așa că încălecă iar pe Roșcovan și își continuară drumul. Dar nu merseră mult, când iată că drumul se termină iar în fața lor era o prăpastie adâncă. Roșcovan necheză cu putere și era gata-gata să îl trântească pe Luca la pământ, însă piticul iscusit ținu cu putere frâiele murgului său. Îl liniști pe Roșcovan și îl legă la umbra unui pom. Soarele era la apus, iar cerul era înfocat ca un cărbune încins. Luca scoase din boccea o bucată de material, rupse niște nuiele și se puse împletit. Îndată făcu un coș, legă materialul cu funii în colțuri. ”O să polnesc mâine dimineață, în zori. Atunci și vântul e plielnic pentru călătolii.” Se odihniră iar dimineața în zori era nerăbdător să își continue drumul. Aprinse o flacară iar materialul începu să se umfle. Luca sări în coș, și se înălță cu balonul în aer.” Dacă tlec cu bine cascada și vârful munților Pleșuvi, nu mai am mult până la pestelă.” De sus totul părea liniștit și amorțit. Luca închise ochii și își lăsă fața în bătaia vântului. Călători o bucată de vreme la înălțime, până văzu ca sub el nu mai era Apa cea Mare, și trecu de Munții Pleșuvi. Coborî pe un podiș pustiu și uscat. Acolo scoase din nou sulul de piele, mai făcu câteva însemnări, apoi scoase un felinar. Coborî podișul și ajunse într-un loc cu mărăcini, și iată că în jurul lui se adunară câțiva fluturi jucăuși. ”Nu mă păcăliți voi pe mine. O să stau aici, până pe înselat.” Zis și făcut. Ignoră fluturii și mămăruțele și așteptă lăsarea serii. Aprinse felinarul și se apropie de peșteră. Cu cât se apropie mai mult fluturii fâlfâiau din aripile străvezii, mămăruțele dansau, dar Luca înainta cu felinarul. Agitați de acea lumină, fluturii începură să se dea în lături, iar Luca pătrunse în peșteră. Era un labirint cu multe drumuri, dar pentru că el era mic, se putea strecura pe căile mai înguste și pe porțile mici, nu pe cele largi. Acolo găsi cufărul de abanos, în care era ladința de sticlă și nuca, nuca din care trebuia să crescă nucul care dădea lacrimi. Luca nu mai zăbovi, știind că locul acela nu îi este prieten. Puse în desagă cutia cu lădița de sticlă și făcu cale întoarsă, spre casă.

Dan&Alina

Cand dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite in armonia raiului. William Shakespeare

Prietenul din caiet

Numai ce își luă rămas bun de la prietenii care care o vizitaseră din Statele Unite că Antonia se și apucă de strâns prin casă. Petrecuseră un timp plăcut împreună, depănară povești și amintiri, iar acum, Antonia se simți dintr-o dată singură. Se obișnuise să îi fie casa plină. Era un șoricel mai singuratic, dar până acum acest lucru nu fusese o problemă.

După ce deretică odăile în care își cază musafirii, se puse la măsuța de scris. Se gândi să scrie în jurnal, sau poate să le scrie prietenilor ei, dar gândurile parcă îi zburau de la una la alta. Luă un creion și începu să deseneze. Chiar se amuză când văzu ce soricel drăguț se creionă pe hârtia albă. ”Ce bine ar fi dacă ar prinde viață și ar fi prietenul meu!” Se gândi Antonia. Lăsă desenul pe masă și se culcă. Fiind obosită, adormi imediat.

La un zgomot se trezi speriată. Cineva bătea insistent la ușă. Buimăcită, deschise ușa și un sorece simpatic, dar extreme de vorbăreț, intră în casă fără să se prezinte. ”Eh, dar mult mai trebuie să aștept la ușă. Se vede ca ai o casă mare, îți trebuie mult timp să ajungi la ușă. Ai ceva de mâncare? Mi-e foame. Am străbătut cale lungă până la tine. De fapt, am întârziat. S-a defectat autobusul și am stat într-o căldură, de fapt, cred că înainte mi-ar prinde bine o baie.” Așa pălăvrăgea întruna șoarecele, zâmbind pe sub mustăți.

Antonia se frecă la ochi, nedumerită. Nu știa cine era acest oaspete nepoftit, dar care se simțea atât de familiar în locuința ei. Parcă ar mai fi fost la ea de zeci de ori. Plus că apăru tam-nesam, fără să dea un telefon. Era un șoarece figurant cu un aer neobișnuit. Își luă niște papuci și păși zgomotos prin casă, îndreptându-se spre baie. Antonia se uită la telefon, gândindu-se că ar fi mai bine să sune pe cineva, pe cunoscuți, să se lămurească. Dacă i-o fi făcând cineva o farsă? Privind cu atenție la lucrurile de pe masă, își văzu caietul de desen. Șoricelul pe care îl desenase nu mai era acolo, se vedea doar o umbră. Să fie oare cu putință? Să fie prietenul din caiet?

Puțin încurcată, cu o sumedie de întrebară în minte, Antonia se apucă să pună masa. Lângă un ceai bun și niște cașcaval cu siguranță va reuși să găsească răspunsurile. Așa că așteptă să apară musafirul.

– O, ce de bunătăți, cașcavalul meu preferat, puțin afumat. I-am simțit aroma din baie. Mmm, ce deliciu!
– M-am gândit că poate o să îți prindă bine o cina, după baie, spuse Antonia.
– Negreștit. Ce facem după cină? Cântăm? Dansăm? Da, cred că ar fi bine să te învăț un dans nou. E foarte popular printre șoarecii de bibliotecă.
– Șoarecii de bibliotecă ? râse Antonia. Credeam că ei doar cercetează cărțile. Nu îmi închipuiam că și dansează.
-Eh, trebuie să îți dezmorțească și ei picioarele.

Așa că după cină dansară, cântară și râseră împreună. Dar râsul le fu întrerupt de orologiul bătea ora 12. Era miezul nopții, dar nu se simțeau deloc obosiți. Antonia se așeză într-un fotoliu, și vru din nou să scrie în jurnal, dar ațipi.

Cioc-cioc, cioc, cioc la ușă. Oare cine o fi cu bună dimineața? Antonia se grăbi la ușă. Dar nu era nimeni. Doar ziarul zăcea pe treptele din fața ușii. Și musafirul? Își aminti cât de bine se simțise cu o seară înainte. Nu era nicăieri. Căută prin casă, dar nici urmă de el. Apoi, se repezi la măsuța de scris. Caietul și șoricelul simpatic era acolo, la locul lui pe pagina a treia. ”Uf, suspină Antonia, ce păcat că ai fost doar un vis. Nu am apucat să te întreb nici măcar cum te cheamă.”

Patricia

Tineretea nu e o perioad oarecare din viata omului, ci este o stare de spirit. Mateo Aleman

Taramul indepartat roz

A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Hanna. Desigur, erau multe fetițe de vârsta ei, cu alte nume, dar povestea noastră e despre un tărâm despre care am mai auzit, însă pe care nu l-am vizitat niciodată. Hanna trăia în Regatul Roz. Era singura fetiță care trăia într-o lume roz. Zâmbetul ei era roz, rochițele, jucăriile, bicicleta, unghiile, toate erau roz și erau numai ale ei. Cei care vroiau să intre în lumea ei, trebuiau să se conformeze regulilor Regatului Roz. Unii reușeau, alții nu, și Hannei îi era foarte ușor să facă diferența între cei care intrau pe tărâmul ei cu gânduri roz și cei care aveau alte gânduri.

Dar s-a întâmplat, că într-o bună zi, în timp ce se plimba prin regat, a întâlnit-o pe Ada, Prințesa Culorilor. Hanna a ignorant-o, și a trecut mai departe cu bicicleta ei roz. Ada era blândă și răbdătoare, iar foșnetul straielor ei colorate era ca un murmur care înveselea tot ce atingea. Hanna se îndepărtase de Prințesă, iar inima îi bătea pripit în piept. Era hotărâtă să își apere Regatul Roz de orice culoare nepoftită și dacă va trebui se va război chiar și cu Prințesa, care, de altfel nu avea nicio intenție de a declara război.

Hanna se opri din goană, se întoarse și văzu în depărtare ceva cu un fâlfâit de aripi. Erau niște aripi străvezii prin care lumina reflecta mii de culori. Hanna nu se lăsă înduplecată de priveliștea ademenitoare. Însă acel fâlfâit deveni tot mai puternic și mai puternic și se transformă într-un vânt, gata să distrugă tot regatul Roz. Hanna alergă să își salveze animăluțele care îi erau supuse și să își strângă la piept rochițele roz. Dintr-o data își dădu seama că era neputincioasă în fața Vântului Timi și atunci se gândi să îi ceară ajutor Prințesei Culorilor, dar vai! Nu se mai putea desluși nimic. Vântul Timi amestecă toate culorile și totul părea ca o paletă mare a unui pictor.

Hanna amuți pentru o clipă. Își văzu ruinată lumea ei roz. Adună de ici, de colo rămășitele norișorilor roz, a elefanaților, a florilor și tot mai avea ea roz pe lume. Până și bicicleta îi era invadată de plante multicolore.

Pe neașteptate izbucni într-un râs vesel, multicolor. Vru să sară în brațele Vântului Timi, să se înalțe în văzduh, sa ia aripile Prințesei Culorilor. Vântul și Prințesa se uitară unul la altul, nedumeriți de voioșia Hannei. Nu vroiau să cucerească Tărâmul Roz fără luptă, vroiau doară să ceară permisiunea ca și celelalte culori să aibă unde locui, să fie împreună și să facă alte culori.

Hanna le explică de schimbarea bruscă din inima ei. ”Lumea Roz poate fi adeseori plictisitoare și monotonă, și pentru că acuma sunt mare, sunt gata să accept provocările culorilor.”

Cuibul misterios

Soarele zâmbea din nou și își trimitea razele calde peste livezi, peste câmpii, peste natura de un verde proaspăt. Gâzele își dezmorțeau aripile, iar albinele au început să colinde de zor din floare în floare.
În ogradă, puișorii gălbui piuiau și alergau de colo-colo. Zarvă mare cu bună dimineața. Toată ograda era în alertă. Cățelul lătra, oița behăia, cocoșul, găinile și toate orătăniile din curte erau nemaipomenit de agitate, adunate la sfat.
– Eu zic să nu o ținem. Nu seamănă deloc cu noi, cotcodăci răstit o găină dolofană, cu pene pestrițe.
– Cum a apărut în cuib? Întrebă cocoșul cu glas aspru.
Animalele dadura un pas înapoi, neștiind ce să răspundă.
Nimeni nu știa cum a apărut micuța creatură în cuib. Oușoarele nu păreau să fie diferite de altă dată, și nu au observat nici unul care să aibă altă culoare decât cea obișnuită, plus că ar fi trebuit un ou foarte mare din care să iasă un “pui așa mare”.

Micuța se trezi, se ridică sfioasă și clipi din ochișorii mari cu gene lungi. Se uită mirată la animalele care o priveau nedumerite. Nu avea pene, doar un fel de puf gălbui pe cap. Pentru ca sfada se întețea, la un moment dat ieși în fața cu pas legănat o rață bătrână.
– Dacă nu o vrea nimeni, o să mă îngrijesc eu de ea. Apoi o să mai vedem dacă aflăm de unde vine.
La început se ridică un murmur de protest, apoi, se făcu liniște. Însoțită de oiță și de un cațel cu blana stralucitoare, se apropie agale păzitoarea animalelor. Atunci observară că cele două nu erau foarte diferite.

Behami, căci așa îi spuneau animalele, se aplecă și o privi cu mare atenție pe creatura din cuib. Parcă îi semăna. Era la fel de mică și capul era acoperit tot cu un fel de mătase aurie. Se uitară una la alta, câteva clipe, fără să spună nimic, apoi își zâmbiră.
– Și eu vreau să o ținem. O să ma joc cu ea, spuse Maia-Behami.
Deodată, micuța din cuib strănută, parcă spuse sss-o-fi.
Astfel , soarta micuței fusese decisă. Rața cea bătrână o luă la ea acasă și o numiră Sofi-Mac.
În primele saptamani, Maia Behami o tot analiza pe noua venită. Venea la casa raței și o privea de la distanță, apoi se apropie tot mai mult.
O punea să se învârtă, să sară, să închidă ochii, îi măsura mâinile, și picioarele. Sofi Mac nu se împotrivea. Tăcută, o urma pe Maia Behami care vorbea cu florile, cu iarba, cu apa, cu cațelul și cu oița, care erau prietenii ei de nadeje. Sofi-Mac râdea, iar râsul ei era ca un clinchet de clopoțel care însenina ziua, așa că Maia Behami continua să vorbească, să povestească, numai să îi audă râsul.
Cele două se împrieteniră și făceau toate lucrurile împreună. Culegeau flori, se îngrijeau de animale, de puișori, le dădeau grăunțe și odată cu puișorii, creșteau și ele.

Cum a aparut Sofi-Mac în cuib a rămas un mister. Animalele nu mai erau preoupate de oul cu pricina, din care ieșise Sofi-Mac. Poate nu era vorba de niciun ou. E posibil să fi apărut acolo pur și simplu, deși Maia-Behami punea întrebări și ar fi dorit să știe din ce lume a venit și cum era la Sofi-Mac acasă, însă Sofi spunea ca asta e casa ei.